Cum am devenit cofetar?

''Unde ia nastere creatia? In noi, trebuie doar sa vrem sa o descoperim.'' Philippe Conticini

Pe sistemul ”norocul ti-l faci singur”, pot spune ca sunt o persoana foarte norocoasa. Muncesc pentru ce imi doresc, intr-un mediu pe care mi l-am creat singura, alaturi de oameni deosebiti. Iar cand faci ce-ti place impreuna cu oameni care iti plac, parca sa te trezesti zilnic la 5:00 nu mai este asa o povara. Ce ti-ai putea dori mai mult ?

Citeam zilele trecute un articol despre bucataria franceza si despre cum marii bucatari de astazi sunt rezultatele unor investitii de lunga durata. Acestia sunt pregatiti si antrenati de mici pentru a fi extraordinari. Incepand cu varsta de 2-3 ani, ei sunt invatati cum sa faca diferenta intre plantele aromatice, au meniuri speciale care contin feluri cat mai diversificate, mananca de cel putin 3 ori pe saptamana la restaurant, se trezesc mereu foarte devreme etc. Parcurgand articolul, am realizat ca, inconstient, parintii mei m-au antrenat constant in acelasi fel.

Am crescut intr-o familie care si-a dedicat si isi dedica viata domeniului HoReCa. Cel putin asa s-a intamplat de cand am inceput eu sa constientizez lucrurile, adica de pe la 6 ani. Traiesc printre oale, gratare, cutite si cuptoare de cand eram mica. M-am jucat de-a „v-ati ascunselea” cu bucatarii si „leapsa” cu chelnerii. Am fost de la fata la vase si ajutor de bucatar, pana la ospatar si gestionar. Credeti-ma, dupa ce ai bagat mana pana la umar intr-o chiuveta infundata cu mici si carnati plutitori, nimic din ceea ce se intampla intr-o bucatarie nu te mai poate soca.

In fiecare saptamana, duminica, mancam impreuna cu familia la alt restaurant decat al nostru. Ca sa vedem „ce bine se mananca la noi”, zicea tata. Am mancat de mica atat romanesc cat si chinezesc, japonez, libanez, indian, grecesc, turcesc, nemtesc, frantuzesc, spaniol, italienesc  s.a.m.d.  fapt care m-a ajutat enorm in dezvoltarea papilelor gustative. Un bun bucatar sau cofetar trebuie sa aiba o viziune globala asupra gustului, incercand pe cat posibil sa nu fie subiectiv.

Importanta pe care bunica mea o acorda diferitelor feluri de mancare si seriozitatea cu care parintii mei tratau ingredientele folosite, m-au facut sa imi pun intrebari si au trezit in mine o dorinta, o sete de cunoastere pe care mi-e greu sa vi-o descriu, altfel decat prin exemple:

 

– Branza cea mai buna este la piata la Delfinului.

– Cum e o branza buna? Cum ati gasit-o? Cat ati cautat-o?

 

– Ciorba de burta se face din muchie si doar cu smantana grasa, grasa.

– Ce e aia muchie? Cat de grasa e o smantana grasa, grasa?

 

– Nu folosim niciodata, dar NICIODATA Knorr, Delikat sau Vegeta.

– De ce niciodata?

 

Recunosc, familia a avut un rol imens in formarea mea, de la genetica pana la educatie si transmiterea pasiunii pentru munca pe care o facem. In plus, mi-au oferit sanse numeroase, de care eu, datorita geneticii despre care vorbeam mai sus, am stiut sa profit. Sunt produsul eforturilor parintilor mei de a face lucrurile mai bine.

Bineinteles, a existat MOMENTUL in care am realizat ca vreau sa fac asta, ca vreau sa raman in bransa. Mi-l amintesc perfect si il retaiesc de fiecare data cand intru in bucataria de la Zexe Zahana intr-o seara de sambata. Viata, puterea, agitatia, zgomotul, tensiunea, caldura dar mai ales mirosul, mirosul din bucataria aia… La Zexe am simtit pentru prima oara dagoste fata de altceva decat o fiinta umana. Am iubit toata scena aia, toata mancarea care ma uimea cu fiecare inghititura, am iubit-o pe Cati de la cald care amesteca parca posedata in zacusca de hribi, desi era la a 8-a tura consecutiva. Si nu, nu era lacomie, nu era foame, nu era curiozitate. Era parca o constientizare a puterii omului de a face lucrurile asa cum trebuie. Pe mine m-a atras mai mult sistemul decat produsul, dupa cum aveam sa inteleg putin mai tarziu.

Cum am fost intotdeauna mai mult decat multumita, extaziata chiar, de felurile de mancare pe care le aveam listate la Zahana, am decis sa imi indrept atentia spre o categorie vesnic deficitara: deserturile. Papanasii sunt extraordinari, nu neg, dar PANA CAND??? Pana cand vom gasi pe meniul restaurantelor cu specific romanesc papanasi, tortul casei, inghetata asortata, placinta cu mere si clatite cu Finetti? Ce s-a intamplat cu deserturile care se faceau pe vremuri la Capsa, Giovanni sau Fialkowski? Interesant subiect nu? Asa ca m-am hotarat sa devin cofetar.

Ana Consulea

Ana Consulea

10 Comments Hide Comments

Ana, am dat peste postarea asta în cel mai cel moment al vieții mele. Sunt atât de pornită de a face un curs de cofetar-patiser. Am câteva piedici în drumul meu, dar până îmi aștern lucrurile și sar la treaba trebuie să întreb. Care curs îl recomanzi cu dragă inimă aici, în România? Am nevoie de o părere sinceră și avizată. E un pas tare important pentru mine și-aș vrea să vin cu voi, acolo, cot la cot, în a demitiza papanașii, în a upgrada cozonacul și în a tempera ciocolată.

Cu mult drag,
Laura

Ma bucur sa vad ca mai sunt persoane pasionate de arta dulce a cofetariei. Respect aceste persoane si ma bucur ca nu sunt singura in aceasta bransa. Felicitari pentru tot ceea ce faci , Ana

Felicitări! Din suflet felicitări si mult succes! Eu am devenit cofetar prin alta conjunctura si îmi pare rau ca am devenit destul de tarziu ( dar niciodată nu e prea tarziu;) )! Este minunat si foarte important sa ai sprijinul familie si sa reusesti sa iti petreci viata făcând ceva ce iti place!

Cand ti-am descoperit blogul, printr-un share dat de Cristi Roman, am prins curaj si am asternut si eu povestea inceputa in urma cu sase luni, la o scoala de patiserie-cofetarie din Belgia.
Ma regasesc cu totul in cuvintele tale, despre dragostea simtita fata de altceva decat o fiinta umana si creste inima-n mine cand citesc despre oamenii care reusesc, zi de zi, sa creeze un alt fel de arta.
Blogul tau e un deliciu pentru mine si-ti multumesc ca impartasesti cu noi din experientele si trairile tale.
^_^

Frumoase cuvinte, si mie mi-ar place sa traiesc inconjurata de prajituri chiar si de la 5 dimineata. Din pacate, familia mea a trait „pe fuga” ,si foarte bine „igienizati la dos” pentru ca deranjam, adica voyage -uri.

Add Your Comment